Nu o dată, fotbalişti peste care se credea că praful uitării s-a aşternut definitiv au găsit sprijin nu numai în ei înşişi, dar şi în cotidianul “Ediţie Specială de Oltenia”, care a reuşit să le redea multora strălucirea de altădată. Puţini îşi mai aduc aminte de portarul tăcut al lui Electro, Mădălin Poenaru, un băiat al cărui bun-simţ, un defect în zilele noastre, era să-i pună capăt carierei. A fost la o secundă de a deveni titularul Universităţii, după ce suferise o accidentare gravă la ligamentele încrucişate, care ar fi putut să-i pună capăt carierei. Nu a ales calea cea bună, pentru că “nu a avut spate, cum trebuie să aibă toţi în fotbalul românesc”, cum bine susţine jucătorul. După ce i s-a promis marea cu sarea, după ce a peregrinat pe la mai multe echipe din ţară şi a evoluat la diferite niveluri, el şi-a căutat norocul în Portugalia. A preferat să se întoarcă în ţară, unde a găsit un loc la divizionara C Armata Craiova şi rămâne de văzut dacă va ajunge la forma care l-a adus pe jucătorul în vârstă de 26 de ani la un pas de Divizia A. Mădălin Poenaru este un produs sută la sută al şcolii de fotbal din Craiova şi şi-a început cariera la IELIF, sub îndrumarea regretatului antrenor Marian Mitrache. Este adevărat, nu a apucat să joace în Divizia A, dar a apărat în diviziile C şi B, la Electro, Cetatea Târgu Neamţ, fiind mai mereu printre remarcaţi. Fotbalistul, care măsoară 1,85 metri înălţime şi cântăreşte 80 de kilograme, crede că mai are un cuvânt de spus în fotbalul craiovean.
'''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''''
INTERVIU
“Antrenorii români nu dau credit tinerilor”
Reporter: Există o criză a portarilor români la această oră?
Mădălin Poenaru: Nu pot să fiu de acord cu lucrul acesta. Există însă o prejudecată a antrenorului român: să nu le dea credit tinerilor, mai ales când este vorba despre portari, lucru pe care îl consider lipsit de realism. Dacă tinerii nu sunt lăsaţi să joace, cum şi când să mai capete experienţă?
Împotriva ta ar fi argumentul că majoritatea portarilor mari s-au copt după 25 de ani?
Poate aveţi dreptate, dar şi aceştia au jucat înainte. Vă dau însă două exemple care contravin acestei idei. Lobonţ era în poarta Rapidului cu puţin înainte de a împlini 18 ani, iar Buffon în Seria A, între buturile Parmei, cam tot la aceeaşi vârstă.
Cu ce palmares te poţi lăuda?
Am promovat cu Electro în 1999 din C în B, echipă la care am stat până în 2003 şi am adunat câteva meciuri în Divizia B. Poate apăram mai mult dacă nu sufeream o accidentare la ligamentele încrucişate, care m-a ţinut departe de teren şase luni şi aproape un an nu am putut să apăr.
Puteai să ajungi la Universitatea?
Da, am avut o şansă extraordinară să ajung la Universitatea, în 2002, şi să mi se împlinească visul să joc titular la gruparea “alb-albastră”. Am evoluat totuşi pentru Universitatea în câteva partide amicale, cu Naţionalul, Extensiv şi Gilortul Tg. Cărbuneşti.
Ce s-a întâmplat?
După cum ştiţi, în acea vară Universitatea era nu numai în criză de jucători, dar şi de portari. Titular era Agachi, Nicuşor Bănică era plecat cu naţionala de juniori, iar Urai nu se ştie pe unde umbla. Eu am fost chemat de antrenorul “alb-albaştrilor” de atunci, Emil Săndoi, care mi-a spus că m-a văzut la lucru şi că mă doreşte la echipă. Cei de la Electro spuneau că au nevoie de mine pentru a promova în Divizia B. Nu ştiu ce discuţii au mai fost, eu m-am speriat şi am ales să rămân la Electro. Proastă alegere. Dacă aş fi avut şi eu “spate” sau aş fi ascultat unii oameni, rămâneam la Universitatea, orice s-ar fi întâmplat.
Ce vei face acum?
Voi evolua acolo unde am fost bine primit, e vorba de echipa Armata Craiova. Este un nou început şi sper ca, de data aceasta, să nu dau greş.
))